„artiştii folosesc minciunile pentru a spune adevărul, în timp ce
politicienii folosesc minciunile pentru a acoperi adevărul.” - Replică din „V
for Vendetta”
Falsitatea este oare acelaş
lucru cu minciuna, neautenticitatea sau ipocrizia? Consider că sunt diferite,
falsitatea este doar o trăsătură a minciunii, neautenticitatea şi ipocrizia sunt
rezultate atât ale falsităţii cât şi ale minciunii.
Pentru a simplifica acest eseu
voi considera falsitatea doar ceea ce este neadevarat, strict opusul adevarului,
iar temporar vorbind falsitatea devine o trăsătură de caracter, se perpetuează
mai mult timp pentru a deveni şi a se păstra credibilă. O minciună este
punctuală şi de obicei pentru a nu fi descoperită, aceasta necesită alte
minciuni.
Într-un fel aş putea considera
că pentru falsitate, prefăcătorie sau disimulare, este nevoie de minciuni, mai
bine spus, acestea se construiesc prin minciuni şi distorsionări. În acelaş
timp minciuna poate să fie mai mult decât un neadevăr, ca ficţiune sau fabulă,
minciuna poate să devină ceva diferit de falsitate în sensul pe care îl
folosesc în acest text. (idee ilustrată de citatul de mai sus)
Falsitatea din punct de vedere
individual, atunci când este îndreptată spre sine conduce la autoamăgire,
neautenticitate, negarea personalităţii, a caracterului şi a preferinţelor, iar
îndreptată spre exterior devine încercarea de distorsionare a propriei imagini
sau de înlocuire a adevărului (pe când minciuna doreşte uneori doar să îl
ascundă).
Nu vreau să folosesc termenii
de bine sau de rău în legătură cu falsitatea, deoarece consider că aceşti
termeni sunt relativi şi greu de definit. Ne putem întreba însă dacă există
imperative morale imuabile, dacă întenţia este importantă în clasificarea
acţiunilor, sau dacă mai degrabă scopul şi rezultatul acţiunilor sunt
trăsăturile care să ne ajută în etichetarea lor.
Pentru a judeca faptele ar
trebui să calculăm atât intenţiile de la care au pornit (egoiste, altruiste,
ideale, logice), scopurile pentru care au fost puse în mişcare, rezultatatele
acestora şi particularităţile situaţiei aduse în discuţie, cât şi identificarea
idealului etic sau busolei morale individuale sau sociale a celui care a
acţionat.
Acest ideal despre care
vorbesc este unul întipărit în mintea noastră, suntem învăţaţi din copilărie că
există nişte norme sau legi imuabile care, în teorie, ne forţează să acţionăm
corect, cărora trebuie să ne conformăm, dar tot atunci descoperim că este atât
de ușor să deviem de la ele fără repercursiuni dacă nu suntem prinşi.
Societatea
„A minți este o condiție a vieții.” - Friedrich Nietzsche
Este necesară falsitatea în
societate? Sau o întrebare mai bună: putem să existăm în societatea pe care am
creat-o şi în care trăim, fără falsitate?
Educaţia este un pas spre
creşterea individuală a oamenilor, dar şi cea mai utilă unealtă de manipulare
pe termen lung, folosită pentru a crea o masă de oameni „integraţi social”,
care să acţioneze între limitele impuse de respectiva societate, naţiune,
comunitate sau companie.
La nivel social, prefăcătoria
poate fi motivată de nevoia de incluziune şi de aparteneţă, nevoia de
apreciere, dorința de control (sau putere), de autoapărare sau chiar de
insecuritatea indivizilor. Falsitatea poate fi cauzată de societate, pentru că
trebuie să fi asa cum este „social acceptat”, aşa că dacă nu eşti de acord, dar
nici nu vrei să fi exclus de majoritate, ajungi să te prefaci că eşti aşa cum
„trebuie” şi este „normal”. Cu sau fără aceste motive, falsitatea, minciuna şi
ipocrizia au existat în toate societăţile şi există în toate grupurile umane.
I. L. Caragiale a reuşit să
surprindă prefăcatoria în toate ipostazele ei colorate prin opera sa,
prezentând mame, copii, politicieni, prieteni, intelectuali (falşi sau nu),
persoane sărace sau bogate, orăşeni sau ţărani folosind disimularea în diferite
circumstanțe, creând o lume care este la fel de actuală şi în prezent.
Falsitatea este un fenomen curent, cu care ne confruntăm zi de zi şi de care
cel putin o dată ne-am făcut vinovaţi fiecare dintre noi.
Ar trebui să punem în balanţă
faptul că duplicitatea este un dat al societăţii şi devine chiar un element
important în supravieţuire. Vorbind despre slăbiciune, există exemple din
ambele părţi ale baricadei: dacă vom considera că toti oamenii sunt perfizi,
cei care spun adevarul nu au abilitatea de a păstra imaginea falsă, deci spun
adevarul din slabiciune, un alt exemplu este acela că adevarul este considerat
slăbiciune în domeniul PR-ului în momente de criză, iar de partea cealală,
falsitatea este un indicator al slăbiciunii şi lipsei de putere pentru a-ţi
asuma adevărul.
Întrebarea rămâne însă dacă
avem dreptul să condamnăm falsitatea sau există posibilitatea de a găsi o parte
pozitivă a acestei activităţi umane?
Adevăr şi acceptare
„Alte masti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teama.” –
Mihai Eminescu
Uneori am impresia că ceva nu
a funcţionat în procesul meu de socializare, deoarece nu îmi dau seama de ce se
zice că nu e bine să fii fals, când văd la mine şi în jurul meu numai măşti.
Poate fi adevarat ca suntem fragili şi alţii ar putea să ne rănescă atunci când
văd acest lucru, aşa că dacă ne simţim sau suntem slabi este necesar să ne
aparăm, ne punem o mască pe care o întărim mereu. Măştile te fac să te
îndepartezi de tine tot mai mult şi să devii din ce în ce mai fals.
După cum spune Nietzsche, „Cea mai obișnuită minciună este când ne
mințim pe noi înșine; să-i mințim pe alții este mai mult o excepție.” Problema
cu falsitatea este că uneori te pierzi în plasa pe care ai întins-o şi începi
să „fi” ceea ce mult timp ai încercat să pari, sau încerci „pari” sau să devi
într-un anumit fel, dar ai tendinţa de a te îndepărta de acea calitate forţată
şi nu reuşeşti să o mai integrezi, nici măcar să o emulezi. Ambele variante
sunt posibile: prin exercițiu să devi ceea ce vrei să pari, sau din cauza
sentimentului de constrângere să nu poţi integra ceea ce încerci să fi.
Reacţiile la prefăcătorie sunt
multiple: de la a acţiona violent până la a ne retrage paşnic. De foarte multe
ori reuşim să o depistăm, nu întodeanua şi conştientizăm, dar când reuşim avem
o recţie. Odată depistată constient, încercarea de păcăleală nu reuşeşte, însă
când nu o percepem, falsitatea poate să își atingă scopul de a manipula sau
controla, oricum ar acţiona, ţelul ei este să iasă mereu „basma curată”.
Am descoperit că lumea este
falsă, că realitatea socială este un produs fictiv, că se cunoaşte şi uneori
chiar se studiază aceste lucruri (exemple: semiotica, filozofia, sociologia,
psihologia), cu toţii am acceptat faptul că se minte şi că suntem falşi. Am acceptat
falsul, minciuna, iluzia, oare această acceptare nu le dă valoare de adevar,
oare adevărul nu este ceea ce crede majortatea? Putem supune la un proces
ipocrizia? Este oare fals ceva ce a fost acceptat şi astfel şi-a atins scopul?
Este o persoană duplicitară atunci când se minte singură?
Pare greu să ajungem la o
concluzie în privinţa neadevărului, dacă nu credem în ipoteza binelui suprem
sau în teoria celui mai bun rezultat (răul cel mai putin rău) Deoarece,
încercând mereu să contextualizăm, limita între fals şi adevărat devine din ce
în ce mai greu de văzut.
